Legenda uitată a Dragobetelui și legătura lui cu Baba Dochia

Astăzi vorbim despre sărbătoarea iubirii la români și anume Dragobetele.

Este o zi populară încă din strămoși, dar pe care oamenii au început să o cam uite în ultimii ani. Din ce în ce mai mulți tineri preferă, în schimb, să celebreze Valentine’s Day.

Etimologia cuvântului Dragobete a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi, care au diverse explicații pentru originea lui. Evident, nu lipsesc celebrele legende dacice despre zeul iubirii și al cuplurilor. Hai să aflăm mai multe despre sărbătoarea de azi!

Cine a fost Dragobetele

Patronul dragostei ar fi fost zeu al tinereții în Panteonul autohton, un tânăr chipeș și năvalnic. Acesta ar fi fost pețitorul păsărilor care, la fiecare final de lună februarie, își cântă iubirea în timp ce își caută sufletul pereche. Sărbătoarea are o tradiție milenară și marchează renașterea naturii prin venirea primăverii, un lucru specific sudului României.

În unele legende din țară, Dragobete ar fi fost fiul celebrei Baba Dochia, iar în legendele dacice, era un zeu al dragostei. Acesta ar fi fost un fel de naș care oficializa în cer nunta tuturor animalelor. În timp, a devenit zeitatea care ocrotește și poartă noroc îndrăgostiților, a căror iubire durează de la an la an.

Specialiștii susțin că, pe vremuri, sărbătoarea nu era cunoscută pe tot teritoriul României. Cu toate acesta, românii celebrau ziua în care păsările se împerecheau și își făceau cuib, fiind și numită „Logodna păsărilor”. Cele care nu își găseau partener ar fi rămas singure până la Dragobetele viitor.

 Când ar fi apărut Dragobetele

Conform etnologului Nicolae Constantinescu de la Universitatea din București, nu ar exista atestări documentare despre sărbătoarea iubirii decât din secolul al XIX-lea. Acesta susține că numele provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”, cu temă slavă. Tot el spune că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”.

La români a apărut în Evul mediu cu denuimiri ca „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”, iar apoi ca Dragobete în sudul și sud-estul țării. Lingvistul Lazăr Șăineanu susține că sufixul „-bete” provine din Oltenia și înseamnă „adunare, mulțime”, iar etnograful Marcel Lutic crede că majoritatea denumirilor provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoarea religioasă de pe 24 februarie, care în slavă se numește Glavo-Obretenia.

Cuvântul apare prima dată în 1774, conform „Micului dicționar academic”. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, ‘zeul’ s-a născut pornind de la un nume”, susține Rodica Zafiu.

Florile de Dragobete

Pe vremea bunicilor, pe 24 februarie, tinerii din sat mergeau la pădure unde făceau o horă, se sărutau și se țineau în brațe. Fetele adunau primele flori ale primăverii și le foloseau apoi la descântece de dragoste. Păstrau viorele și tămâioare până la sărbătoarea Sânzienelor, pe 24 iunie, după care le aruncau pe o apă curgătoare. Fetele care nu respectau acest ritual rămâneau nelogodite.

În Mehedinți exista obiceiul “zburătoritului”, adică întoarcerea fetelor în fugă spre sat, la prânz. Fiecare băiat alerga după fata de care îi plăcea. Dacă era iute de picior și o prindea din urmă iar ea îl plăcea, îi dădea un sărut în văzul tuturor.

“Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu de puţine ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă”, spun specialiştii în Etnografie şi Folclor de la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi.

În Ardeal, Dragobetele corespunde sărbătorii Popelnicului și tinerele mergă să culeagă această plantă cu care își spală părul. Ritualul este mereu același: merg la cules pe ascuns, nemâncate, nespălate, încă de la sfârşitul nopţii. Obișnuiau să lase pâine şi ouă sau pâine cu sare acolo. Dacă vremea este frumoasă, mai mergeau și la cules de ghiocei.

Ce reprezintă 24 februarie

În vechile calendare, 24 februarie era ultima lună de iarnă, iar această zi era denumită și „cap de primăvară”. Este ziua care marca reînnoirea timpului, începutul anului agricol şi ieşirea ursului din bârlog. Este prima zi de ritualuri care țin până după zilele babelor, din martie.

„Sărbătoarea este puternic legată de pragul trecerii dintr-un anotimp în celălalt. Prin obiceiurile şi practicile caracteristice acestei zile, Dragobetele atrage în special tinerii. În credinţa populară, este feciorul Babei Dochia. El reprezintă un element pozitiv în relaţia cu negativul simbolizat de Dochia. Ea reprezintă timpul care a îmbătrânit şi trebuie să moară.

Este şi un element aflat în neconcordanţă cu vremurile noi, cu timpul cel tânăr ce aşteaptă să renască. În literatura de specialitate, Dragobetele este comparat cu Eros sau Cupidon, fiind un simbol al iubirii în Panteonul românesc. Este vesel, iubitor şi reprezintă energia, vitalitatea şi tinereţea”, explică Doina Işfănoni.

Tradiții de Dragobete

Așa cum e obiceiul la români, de această sărbătoare există câteva superstiții sau tradiții care se respectau cu sfințenie înainte, și anume:

• nu se lucrează pentru că e rău de pocituri şi lovituri
• cei care participă la sărbătoare vor fi feriţi de boli, mai ales de febră
• gospodari care o respectă vor avea un an îmbelşugat
• dacă plouă, primăvara va fi lungă şi frumoasă
• cine aude pupăza de Dragobete, va fi harnic tot anul
• nu se coase, nu se spală și nu se merge la câmp
• se face curat pentru ca zilele ce vor urma sa aibă spor
• dacă până la Dragobete nu cade brumă, atunci nici nu va mai fi